Când am deschis primul restaurant Spartan în 2012 la Suceava, eram toată ziulica la mall. Când l-am văzut pentru prima dată pe Samy, îl priveam de la distanță cum se târâia curios cu căruciorul prin food-court și manevra joystickul scaunului cu rotile cu un singur deget. Atâta putea să miște. De la primele discuții, când vedeam că un om ca el poate fi optimist, îi spuneam ca-ntre băieți ”bă, tu ești nebun”. Eram îngrozit de destinul lui, dar mă prefaceam indiferent, ca să nu se simtă marginalizat.

Acum vreo opt ani, îmi spunea că cei cu boala lui, (distrofie musculară de gradul patru) abia ajung la 30 ani. În orice caz, îmi vorbea cu seninătate despre o vârstă fatidică. Îmi detalia cum distrofia încleștează corpul odată cu trecerea timpului și oasele înțeapă inima sau strivesc organele. Nu înțelegeam precis ce-mi explica. Pentru că nu l-am ascultat cu atenție niciodată. Nu i-am acordat vreodată timpul meu cu adevărat. Cred că mai degrabă voiam să scap repede de el. Îi acordam ”audiența” atâta cât să mă liniștesc mental că am făcut o faptă bună. Orice dialog cu el mă făcea să mă simt vinovat într-un fel sau altul (fie că-s lacom, fie că nimic nu mă mai satură etc.).

Adevărul e uneori incomod. De aceea, în Samy mi se oglindesc toate pomenile pe care le-am primit de la viață, toate gratuitățile destinului și bacșișurile grase pe care mi le-a dat Dumnezeu.

Când mă înțeapă vinovăția, găsesc repede soluția să-mi spăl conștiința: îi dau niște bani. ”Pune-i acolo la spate” îmi zice.

Este imobil total. Boala i-a topit musculatura. La spate are un buzunar cusut în cărucior. Nu știu de ce, dar mereu am senzația că pot să cadă banii din el. De aceea, îi îndes cu precauție, ca să fiu sigur că donația mea nu va cădea. Să am măcar certitudinea că mi se contabilizează pe undeva prin ceruri milostenia. Exact cum își achitau catolicii răscumpărarea de păcate în Evul Mediu, prin Indulgențe.

Când ne intersectăm la mall, fie sunt stresat, fie ciufut, fie n-am destule like-uri, fie n-am fost la sală, fie, fie, fie… De multe ori m-am prefăcut că nu-l văd (dar el nu știe asta) și doar am sunat la managerul restaurantului (vezi că-i Samy în față, dă-i suma x).

Mereu îmi vorbește despre mama lui. Nu o laudă, doar îmi spune ceea ce face pentru el și e îndeajuns să pricep că-i o sfântă. Îl înțeleg destul de bine pentru că și mama mea a fost îngerul meu. Mama îl urnește, îl hrănește, îl spală, îl șterge. Și-l întoarce noaptea de două ori de pe-o parte pe alta, pentru că-i amorțește trunchiul și-l doare. (”Ștefan, dacă nu mă întoarce, înțepenesc. Știi ce norocos ești să te poți mișca în somn?”). La asta chiar că nu m-am gândit: să fiu fericit că mă mișc ÎN SOMN…

El zice că are noroc de maică-sa. Se pare că există copii cu boala lui Samy, care-s aruncați într-o pungă și zac în orfelinate.

Eu am fost la Iași la un astfel de centru pt. copii cu handicap, abandonați. Nimeni nu mai e om după ce iese de acolo. Nici măcar angajații. Rămân cu sechele. (doamna directoare mi-a spus că unii angajați fac cancer de la stres). Am întâlnit copilași cu malformații, cu furtune în stomac sau care respiră prin tuburi înfipte-n gât. Am întrebat-o hoțește pe dna. directoare ”doamnă, ce bani aveți nevoie p-aici, pot să vă ajut?”, sperând să mă sustrag de la ceea ce era atât de previzibi și necesar. ”N-avem nevoie de niciun ban domnul Mandachi, avem nevoie de prezența fizică. Copilașii ăștia plâng în hohote când pleacă vizitatorii. Atât avem nevoie: de PREZENȚĂ umană. De OM. Bani? mai puțin”.

Ce credeți? Am mai călcat pe acolo de acum trei ani? Nici pomeneală.

Mă sună ieri Samy, că vrea să vină până la hotel. Îmi cere să facem o poză ca să obțină bani pentru o călătorie.

Astăzi mă sună colega de la recepție de două ori, ”vă așteaptă un domn în cărucior”.

Îl iau cu ”domnu’ Samy”, glumesc cu el că are o cască în ureche parcă-i de la SRI, mai un rânjet, apoi trecem la pozat: eu în picioare, eu jos, apoi eu cu mâna pe umărul lui (ca să părem mai prieteni decât suntem). Termin ședința foto cât de repede pot, apoi îl invit la masă. Adică îl invit singur la masă. Pentru că eu mai am ceva treabă. ”Ștefan, stai să chem pe prietenul meu de afară, care m-a adus, ca să-mi ridice lingura la gură.”

Am epuizat repede subiectele de discuție, apoi mi-a spus: ” Ștefan, mie dacă-mi miști degetul de pe joystick la zece centimetri, zac aici până mâine. Uite-așa, dacă nu vine nimeni să-mi mute mâna pe buton la locul ei, mă găsești în același loc până mor”.

Îl invit în restaurant. Își întinde gâtul spre furculița cu pește spre mâna băiatului care-l însoțește (Rimează)

Poftă bună, Samy!

Dar deodată, am o revelație: Pfffai, cred că sunt cam la fel de chel ca Samy. (e profund, știu, dar cel mai limpede în viață remarci ceea ce te complexează).

Și cum orice revelație vine la pachet cu altele mai mici, mă întreb… Dacă-l mănâncă chelia pe Samy? Ce naiba face? Sau dacă-l scarpină urechea și-i singur? Îmi reapar în minte infiorătoarele ultimele zile din viața mamei mele, când nu se mai putea mișca. Știam cât suferă și o vedeam cât luptă pentru viață. Se uita în ochii mei iar eu mă schiungiuiam disperat: ”dacă o mănâncă pielea capului?”.

Unul dintre cele mai mari miracole este să te poți șterge singur la fund!

Nume: Popovici Samuel

Cont in lei: RO55BTRLRONCRT0443203501

Cont in euro: RO05BTRLEURCRT0443203501

Banca Transilvania

Cont paypal: projects.samy@icloud.com