Am fost la filmul ”3 KILOMETRI PÂNĂ LA CAPĂTUL LUMII”. Pe care ți-l recomand. E în cinematografe deja.Un film remarcabil în istoria cinematografiei românești.Regizorul Emanuel Pârvu m-a invitat la lansare și îi mulțumesc. Filmul este nominalizat la Cannes, în cadrul celei mai înalte competiții, fiind și propunerea României pentru Oscaruri. Pentru cine nu știe, să ai o nominalizare la Palm D'Or e ceva uriaș.Deși foarte bine realizat, filmul mi-a lăsat un gust amar. Prima mea reacție a fost: în mod categoric vor apărea unele reacții sinistre. Poate părea bizar, dar toate argumentele mele au legătură cu nivelul de educație (și, implicit de percepție) din România.Un număr uriaș de români (44%) sunt analfabeți funcționali. E simplu: știu să citească, dar nu înțeleg pe deplin ceea ce citesc. Apoi, 41% dintre elevi au dificultăți de citire (citesc cu încetinitorul). În 2022, rata de abandon școlar era de aproximativ 15,6%. România alocă aproximativ 3,6% din PIB pentru educație, una dintre cele mai mici alocări din Uniunea Europeană. Doar 16,4% dintre adulții din România au absolvit studii superioare, sub media UE, unde aproximativ 33% dintre adulți au absolvit învățământul superior.
Ca atare, (mi-am șoptit în barbă) cum ar putea să discearnă publicul generalist tema sensibilă a filmului? Sau mai bine spus: ar pricepe cu adevărat o firmitură din viziunea regizorală? Cum ar putea înțelege un extremist (și sunt mulți) nuanțele, finețurile, mesajele care se desprind din film? Prin ce miracol ar fi posibil să înțeleagă un film de o asemenea intensitate un analfabet funcțional care nu discerne înțelesul a două propoziții cu câte un singur predicat?Puțin probabil.  Sala era plină de oameni de calitate, intelectuali, oameni educați și emancipați. Atunci când atmosfera filmului era cea mai apăsătoare, am făcut și un exercițiu de imaginație: ce reacții ar rezulta dacă pe scaune ar fi fost așezați români de rând, din toate păturile sociale?Am deplina convingere că s-ar fi lăsat cu plecări din sală (în timpul proiecției), cu înjurături printre dinți și, poate chiar cu huiduieli. Cred că alături de izolarea personajului din film, ar fi fost izolați și cei care ar fi rămas pe scaune.  Cinematografia înseamnă educație. Iar la acest capitol, avem enorm de mult de muncă. Am făcut un curs intensiv de scurtă durată (9 săptămâni) în Hollywood, la New York Film Academy și pot afirma cu mâna pe inimă: filmul este educație în stare pură.Scena mea preferată este dialogul dintre preot (Adrian Titieni) și asistenta socială (Alina Berzunțeanu). Mi s-a părut șocant și adevărat. Dar sunt mult mai multe scene dure și profunde.Mergeți la cinematograf! E o oportunitate, e o șansă pentru toți să ne dezmeticim, să ne respectăm și să fim mult mai toleranți!Cu drag, Ștefan Mandachi
Ștefan MandachiFondator Bizz Acceleratoreu@stefanmandachi.ro