Întotdeauna am oferit flori fără nicio tragere de inimă, împins de la spate. Le căram neîndemânatic pe la serbări și simțeam o ușurare atunci când scăpam de buchet. Cu toate că mama mă avertiza: ”să te comporți cu florile gentil, sunt sensibile precum femeile!”, eu eram atât de ”galant”, încât ba le îndoiam, ba mă înțepam în spini, ba se desprindeau două petale.

Florile îmi provoacă o alertă inconștientă: dacă nu le livrez de îndată, mă simt contra cronometru, până în clipa în care preafericita destinatară le descătușează pătimaș într-un borcan cu apă de la chiuvetă. Uneori, florile sunt ca niște muribunzi, care necesită intubare urgentă, cărați într-o izoletă de staniol, cu briz-brizuri.

Însă, odată, orice muribund a fost strălucitor! Excepțional. Gingaș. Iubibil.

În fine, eu am o altă logică: un buchet de flori este mai scump decât o carte. În timp ce florile își dau duhul în câteva ore, cărțile sunt ca niște tancuri rusești, sănătoase și statornice timp de secole.

Prin urmare, în aroganța mea, mi-am avertizat prietenii să nu-mi mai dăruiască parfumuri sau whyskey de colecție. Vreau cărți!

Probabil cunoscându-mi capriciul, o prietenă mi-a făcut cadou o carte formidabilă. Se numește ”Esențialismul” și este scrisă de Greg McKeown. Am devorat-o pe nerăsuflate, și într-un final, am descoperit care a fost cea mai mare prostie a vieții mele, eroarea fatală care mi-a adus cele mai păguboase prejudicii, conflicte, frustrări, dezamăgiri și răni: NICIODATĂ NU AM ȘTIUT SĂ SPUN ”NU!”.

Autorul ne explică mură-n gură că un simplu ”NU” este mai presus decât o propoziție în sine, este chintesența esențialismului. În orice caz, e o soluție pragmatică. ”NU” poate poate schimba cursul istoriei, poate consolida o prietenie și uneori te salvează. Sfat (de la autor): de fiecare dată când nu ești capabil să pronunți răspicat ”DA”, spune răspicat ”NU”.

De îndată ce am terminat cartea, m-am provocat să inițiez o revoluție în propria viață: de azi înainte, prioritatea mea este să învăț să refuz. În fond, ce poate fi atât de complicat să zici ”NU”?

Mă voi antrena intensiv până când voi ajunge să rostesc ”nu” relaxat (și elegant), atât în fața prietenilor cât și angajaților, directorilor, neamurilor, celor care-mi cer zilnic ajutorul și tuturor vampirilor energetici, care profită de dărnicia mea.

De-o viață șușotesc ”da”-uri confuze și mârâite, pe cale de consecință, îmi stabilesc strategic ca de azi înainte să refuz toate cererile și invitațiile. Măcar ca antrenament.

Zis și făcut.

Încep în forță. La ora 09:17 primesc o solicitare să dau share la nu știu ce petiție. E a o mia cerere. Am sharuit destule tone de materiale până astăzi, așa că răspunsul este NU. La amiază, o doamnă îmi solicită pe instagram un aragaz. NU! (până astăzi, am procurat celor în nevoie echivalentul a mii de aragaze). O altă doamnă îmi cere bani cu împrumut, fără s-o fi văzut vreodată, iar o alta îmi cere sprijinul să-și facă o cabană.

Nu! Merg la tenis diseară pe nocturnă? NU! Pot să dau un interviu unei grupe de studenți? Deocamdată NU! (am oferit sute de ore de interviuri până azi). Aș fi dispus să sponsorizez o echipă de juniori la rugby? NU! (am tot sponsorizat). Și tot așa: cu încăpățânare, ”NU”-uri eliberatoare.

Vizibil încântat de progresele mele, ies țanțoș în oraș, la Spartan, lângă autogară. Mănânc ca un porc, apoi mă car.

Lângă Porsche, stă priponit Cătălin de la Știrbăț, cu copilul în cărucior. Mă adulmecă de la distanță și se preface indiferent, de parcă ne-am sincronizat întâmplător. ”Ce mai faceți domnul Ștefan?”. Are un handicap la picior și trăiește într-o colibă de chirpici fără curent, mai rău ca-n epoca de piatră.

I-am promis că-l conving pe patronul de la Erichman, cumătru-miu, să-i facă o casă, cu condiția să nu mai toace banii la păcănele. ”Am greșit. Dar m-am cumințit. A greși e omenește” își justifică filozofic dependețele. Are dreptate. Îi arunc rapid 200 lei, după care o zbughesc în mașină, de groază că-mi cere altceva și nu voi fi capabil să refuz. Contabilizez încă un soi de … ”NU”.

Ajung la hotel. Parchez. Lângă mine răsare nenea cu păr cărunt și șapcă jerpelită. Ne cunoaștem demult. Niciodată n-am putut să-l refuz, are un stil de filmul ”Filantropica” atunci când mă abordează.

Încerc să-l evit, dar e prea târziu: ”Domnu’ Ștefan, sunt bolnav, n-am bani de medicamente, am o pensie de mizerie la 62 de ani, nu mi-am plătit lumina de șapte luni de zile și-mi taie curentul. O duc de pe o zi pe alta”. Dacă nu mă țin tare, antrenamentul meu se duce de râpă. Îl înfrunt vitejește: ”Azi îți ofer o masă, și la pachet pentru nevastă, dar bani… NU!

Se agață efectiv de mine, dar mă țin tare.

Îl ignor, intru în hotel.

Am ajuns un zgârcit… Mă întorc enervat.

Îi dau bani, după ce îmi istorisește cum îl ajuta maică-mea atunci când trăia. Cunoaște butoanele…

Se gudură pe lângă mine pentru că și-a atins obiectivul. Zâmbește. Și zâmbind, văd că nu mai are dinți în gură.

În partea de jos, dantura lui este total distrusă, iar sus mai are câțiva colți argintați din metal vechi. Îl întreb pe fugă dacă e dispus să-i caut dentist printre urmăritorii mei, apoi plec. Postez pe facebook: ”Se găsește vreun doctor stomatolog milos care să repare dantura unui pensionar pe caz de boală?”.

Îmi scriu 6 medici și tehnicieni dentari că-l vor ajuta. Într-o oră, postarea face 160 shares și 585 comentarii, dintre care în peste 200 sunt înjurat masiv pentru că am îndrăznit să nu-i repar eu dinții, pe cheltuiala mea, că doar sunt bogat…

Deși bag din ce în ce mai rar pe idioții care doar comentează, totuși, de data aceasta mă irită. Mă îndrept irascibil spre casă în timp ce repet în minte ceea ce știam deja din carte ”nu numai că trebuie să SPUI ”NU”, dar este necesar să ALEGI ”NU” ca stil de viață. În caz contrar, vor decide alții pentru tine”.

Însă în norii visării mele, remarc în oglinda retrovizoare că mă blițează o mașină. N-am de gând să opresc. Faptul că acceerez, e în sine un refuz (cuantificabil). Însă Opelul se ține îndărătnic în spatele meu.

Mai am 500 metri până când intru pe ulița mea iar șoferul din mașina din spate claxonează și blițează. Semnalizez dreapta pe drumul privat, inscripționat citeț: ”strict interzis accesul persoanelor neautorizate pe Strada Libertății” (stradă botezată astfel de mine, cu intenție).

Dar urmăritorul meu virează cu tupeu pe drumul meu, ceea ce mă enervează peste măsură. Ridic bariera din telecomandă cu gândul să mă năpustesc în curte. Totuși, opresc și dau geamul jos. Oprește și el, aproape să-i cadă bariera pe capotă. Coboară și vine zâmbăreț spre mașina mea.

– Vă salut domnul Ștefan. Sebastian mă numesc, am o rugăminte la dvs.

Nu e o noutate. Dar, așa-mi trebuie dacă am oprit! Cei mai mulți oameni îmi pasează mie responsabilitățile lor, îmi livrează diferite probleme sociale, ba chiar unii îmi fac și liste cu ce am de donat, îmi trasează sarcini pentru care nu au chef să aloce nicio resursă personală, dar au pretenția să mă implic eu total, îmi trimit linkuri cu cazuri grave doar ca să scape de-o grijă etc.

Nu-i răspund. Respect îndrumările din carte: ”când nu ești capabil să spui ”NU” răspicat, cel mai bine este să iei o pauză de 5 secunde, apoi îți va fi mai ușor să refuzi”.

Ascult.

Cinci secunde se transformă în cinci minute. Clar, e prea târziu…

– Câți ani are? e prima mea replică după minute de tăcere.

– 28.

– Cum adică 28? îl întreb smuls din inflamare.

– Da, 28. Era un om complet normal până când a terminat liceul. Apoi a aflat că suferă de această cumplită boală, extrem de rară. Știa de la început cum va progresa boala și unde va ajunge. Inițial a vrut să moară, dar nu știu cum de a convins-o un doctor să lupte…

– Cum adică? Știa că într-un final acesta va fi deznodământul? întreb eu.

– Da. Asta a dărmat-o. Cu fiecare zi care trece, i se degradează creierul, starea ei se deteriorează și, pe măsură ce înaintează în vârstă boala îi topește organismul. Acum nu mai poate vorbi și n-are nici 40 kilograme.

Mama ei e singură și o schimbă de pampers, o ridică, o mișcă, doarme cu ea. O spală la vană, nu are nici măcar baie în curte sau wc în casă. Are o pensie de câteva sute de lei. Medicamentele sunt extrem de scumpe. La fel și scutecele. Dacă ai putea să vii să faci un clip să-i iei un scurt interviu doamnei, să faci cazul cunoscut…

– La ce oră putem merge mâine la ea? mă dau bătut.

Duminică la ora 14:00, intrăm în Poiana Micului (poate cel mai frumos sat al Bucovinei).

Sunt călit. Am văzut în viața mea mulți copii crunt bolnavi, care zac în orfelinate. Am filmat scene horror din viața reală, atât pentru documentare (înmormântări, accidente, mult sânge). Am filmat multe alte cazuri dramatice, unde mi s-a solicitat ajutorul (oameni foarte bolnavi, tineri invalizi, mame cărora le-au murit copiii etc.).

Urc trei trepte. Deodată, mă trezesc în casă. Credeam că drumul e mai lung. Pășesc în hol, rapid. E strategic. De fiecare dată intru în forță, instantaneu, n-am timp să mă cuprindă emoțiile sau spaima.

O văd. Mama ei intervine:

– Ea e fata mea, Mirela!

Îmi zâmbește sau s-a speriat când m-a văzut ditamai buhaiul la 1.90, dând buzna?

Am crezut că au adus-o în hol pentru întrevedere, dar mama ei, îmi clarifică: ne aflăm în camera unde-și duc amândouă zilele. O încăpere îngustă, cam cât e camera centralei la mine acasă.

Nu mă duce mintea cum să inițiez discuția sau unde să mă așez. Drept urmare, mă trântesc vitejește pe covor, lângă patul în care zace.

E agitată, mișcă incontrolabil picioarele, le smucește convulsiv spre tavan, către prelungitorul agățat pe perete, cu un ștecher înfipt în el.

Cum să inițiez discuția? Mornăi un ”salut, ce faci?”.

În timp ce ea scoate niște sunete neinteligibile, maică-sa îmi explică:

– Bolnavii cu acest sindrom plâng întruna, le este afectat și sistemul nervos. De fapt, ei plâng neîncetat pentru că înțeleg ce li se întâmplă, și sunt conștienți că se degradează. Dar ea nu plânge, uite-o, zâmbește.

E foarte optimistă. În acest moment ea înțelege orice vorbim, dar nu se mai poate exprima, nu poate lega nicio propoziție. Probabil, din pricina bolii, creierul este afectat iremediabil.

– O să te faci bine, bâigui eu, încurcat. Se va găsi un tratament minune! Trebuie să crezi ce-ți spun!

Mama ne povestește iadul prin care trece, de la începuturile calvarului. Eu însă, nu o ascult și ”dialoghez” din priviri cu Mirela.

– Pampers ne trebuie de 500 lei pe săptămână, medicamentul ăsta de aici, de pe masă, este 1000 lei, celălalt 300 și eu am 1700 lei pensie plus 500 lei de întreținător…

– Dacă găsesc un stomatolog să-i repare dantura, oare rezistă? întreb zăpăcit, de pe altă planetă.

– Orice ajutor, oricât de mic este binevenit, inclusiv un stomatolog. Dacă îi facem anestezie totală, se poate repara probabil și dantura.

– O doare ceva, de ce face așa? întreb timorat, văzând cum se zvârcolește cu un picior pe perete.

– Nu, acum se bucură.

– Se bucură?

– Da. Te înțelege. Se bucură că vorbești cu ea.

Îi pun mâna pe umăr. Ce frază ar putea s-o aline? Nu știu de unde-mi vine pe limbă, probabil de la Dumnezeu, așa că o fixez serios și îi spun:

– Știi ceva? Ai ochii foarte frumoși!

Zâmbește. Sau așa vreau să cred. Nu poți delimita plânsul de râs. Surâd și eu pe sub mască, poate multiplicăm energia bucuriei minuscule în această încăpere a groazei. Mama surâde la rându-i, apoi adaugă:

– Am tuns-o, pentru că îmi era foarte greu s-o spăl. Când a realizat că nu mai are plete, a plâns în hohote. Nu i-a plăcut când s-a văzut în oglindă. O priveam neputincioasă cum suferea. Se temea că nu o vor mai plăcea doctorii și asistentele de la Iași, care o iubesc foarte mult.

N-am rezistat: m-am tuns și eu scurt, ”periuță”, ca să fim identice. Dormim împreună aici, în același pat, pentru că mi-e teamă să nu cadă jos noaptea. Suntem, practic, lipite una de cealaltă.

Cât timp mama ne istorisește cum îi face igiena zilnică (aspecte care mă înfioară) mă întreb cine oare suferă mai profund? Mama sau fiica? Cred că mama… De fapt, fiica, dacă pricepe prin ce trece mama.