”Să știți că e un meeting, un protest, ceva, în zonă” mă avertizează taximetristul.

”Acolo merg”,  îi răspund, apoi cobor din taxi.

Mă lovesc cele 35 de grade de afară. De deștept ce sunt, n-am nici șapcă, nici ochelari. Pornesc transpirat și precipitat spre adunare.

De departe se aud scandări nedefinite într-un difuzor înăbușit. Nu pot aproxima câți oameni ar putea fi în centru.

De obicei n-am emoții, dar acum îmi simt inima zvâcnind. Am organizat și eu de-a lungul anilor două astfel de proteste. La unul mi-au venit doi oameni și un câine, iar la celălalt au fost 22, cu tot cu cei 5 angajați ai mei. Știu câtă tensiune este pe organizatori.

Pe colț sunt două mașini de jandarmerie plus Poliția Locală. Sunt tot mai agitat, pe măsură ce forfota se amplifică în aer.

Nu cunosc pe absolut nimeni în afară de Patricia. Iar pe ea, doar de pe net, la fel cum o știu, probabil, și ceilalți români: drept un medic veterinar aprig, care se luptă (și nu doarme) pentru câinii măcelăriți pe nedrept.

Știu că sunt în întârziere, de aceea, o iau la trap, cu privirea în pământ, concentrat să discern ce se aude/scandează în Piața Prefecturii.

Trec pe lângă o clădire gri, probabil chiar prefectura, pe o alee cu beton crăpat, care conferă locului o senzație de zonă din filmul Călăuza, de Tarkovski.

Nu sunt în largul meu, nu știu de ce. Sunt dezorientat pentru că nu văd oamenii.

În mintea mea, mai aveam mult de mers. Îmi imaginam că meetingul e mult mai departe și că am timp suficient ca să-mi depozitez pe undeva sacoșa mea de pensionar, în care căram un Kefir, o apă plată, doi sâmburi de nectarine proaspăt înfulectate și un încărcător de iPhone.

Însă brusc, virez la dreapta și mă trezesc cu un puhoi de oameni, la câteva sute de metri în față.

Mă uit stângaci de jur împrejur.

Doi jandarmi dotați cu tot felul de sprayuri, pistoale și cu veste ”DIALOG – Jandarmeria” veghează morocănoși și indiferenți, cu mâinile la spate. Probabil au constatat deja că nu există niciun pericol cu protestul pacifist.

Din mers, disting ce scrie pe pancarta unei doamne, care poartă o geantă pe umăr și un cățel de pluș subsori: ”Adopție, nu moarte. Adăpost modern, nu lagăr”.

Brusc, difuzoarele se trezesc: ”dragi iubitori ai animalelor, tocmai de la Suceava, din celălalt capăt al țării a venit până la Târgu Jiu, ca să susțină cauza noastră, doamnelor și domnilor, să-l aplaudăm pe Ștefan Mandachi.

Mă blochez, buimac și întorc capul într-o parte.

Un fir de transpirație se prelinge prin tricoul deja ud.

Oamenii încep să aplaude, moment în care îmi revin miraculos din zăpăceală și inima îmi saltă. Zâmbesc bucuros.

E uimitor. Nu mi-am imaginat niciodată că ar putea fi așa multă lume.

Știu, 400 de oameni nu e un număr mare (15-20 de clase de liceu). Dar pentru cei care se zbat pentru animale de ani de zile, 400 e un număr uriaș. Eu mai mult de 20 de oameni la un manifest pentru câini nu am văzut cu ochii mei de când mama m-a făcut. Pentru iubitorii de animale, să vezi (în România) 400 de indivizi reuniți pentru maidanezi e ca și cum ai vedea stadionul Maracana plin până la refuz.

(În parateză fie spus, rămâne între noi, 400 reprezintă 0,13% din populația județului Gorj și 0,0021% din 19.000.000, populația României).

Poate cu statistica aceasta în subconștient, atunci când un domn de la o televiziune a proptit o cameră asupra mea, îi răspund că piața ar fi trebuit să fie și mai plină. Atât mi-a venit în cap să-i zic, deși eram extrem de mândru de toți cei prezenți, veniți din toate colțurile țării și prăjiți de soarele de ora 13.00.

Unii protestatari stau pe sub umbra Bisericii (apropox, niciun preot n-am distins astăzi printre noi), dar cei mai mulți afișează cu vehemență pancarte de protest, într-o căldură de nesuportat. Îi scanez, încă o dată, și încă o dată, cu o infinită admirație.

Lumea mă felicită și mă primește cu atâta iubire încât mă zăpăcește și mai mult.

Ceea ce văd în fața ochilor pare o fantezie absurdă în România: oameni care luptă pentru o cauză. Oameni care riscă pentru o convingere. Oameni încăpățânați să nu fie călcați în picioare de un sistem sau o lege cretină. Cetățeni care nu funcționează după deviza ”lasă că merge ș-așa”. Ei sunt protagoniștii zilei, ai lunii, eroii anului 2024.

Tineri, copii, adulți, seniori, părinți, cumnați, cumetri, pensionari. Mulțimea este frumoasă. Nu găsesc alt adjectiv mai breaz.

Chiar acolo, m-am întrebat: oare câți câini oropsiți, bătuți, flămânzi, scheletici, însetați, speriați, disperați o fi salvat fiecare din acești indivizi la viața lor? Câți? Câte pisici chioare, câți câini schilozi, invalizi, paralizați, răniți o fi recuperat din păduri, râpe, mlaștini, aruncați de semenii noștri? Pentru că eu știu câte suferințe curmă, câtă bucurie aduce în viața unui câine un omuleț din specia celor prezenți. Iar aici erau 400 de inimi, care zvâcnesc la unison.

De exemplu, două tinere de vreo 20-25 de ani, cu eșarfe în cap, una cu ochelari de soare, alta cu ochelari de vedere, țin împreună un afiș pe care sunt imprimate 6 lăbuțe și textul ”Dreptate pentru animale. Opriți uciderea câinilor!”.

Un bărbat la vreo 30 de ani afișează „Ne-ați făcut comunitatea de râsul lumii„. Îmi venea să-i spun: omule, tu ai spălat rușinea, stai liniștit și fii mândru de tine!

La ”tribuna” improvizată de pe scări, o recunosc pe Ioana Cosma, prezentatoarea cunoscută de la Protv. E foarte implicată, devotată, sufletistă. Ea împarte microfonul și filtrează vorbitorii. Se pare că mi-a sosit rândul să spun câteva vorbe.

Nu mai știu ce-am zis. De fapt, nu m-am gândit nicio clipă că trebuie să țin un discurs, dar cei prezenți în piață au avut o forță fenomenală asupra mea, așa că, grație lor, inspirația mea a încolțit la buton: ”Câinii n-au voce, TU ai voce. Vorbește pentru ei. Indiferența este mai criminală decât eutanasia. Nepăsarea noastră a tuturor este condamnarea la moarte a câinilor. Primul pas spre crimă este indiferența. Privești nepăsător? Ei suferă și mor. Tu întorci privirea, ei pierd o viață.”

Termin discursul și aflu că s-a întocmit o comisie de cinci persoane pentru a dialoga scurt și civilizat cu dl. primar. Eu sunt printre petenți.

Ajungem la Primăria la Târgu Jiu.

Polițistul local care ne preia numele și prenumele e un domn prietenos. Ba chiar se amuză când ne vede atât de serioși. Probabil știe categoric că n-avem nicio șansă să ne bage cineva în seamă. Prin urmare, ne privește civilizat, aș spune chiar cu compasiune și respectă întocmai procedura. Ne previne că dom primar e în concediu. N-a lăsat nicio silabă de transmis nimănui.

În acest context, Patricia și Tudor-Tim îi solictă să-i transmită vicelui să ne primească. Îi solicităm asta de două ori. De fapt, de trei ori.

Așa ceva nu e cu putință, transmite prin mesager viceprimarul. It s impossible. Ce n’est pas possible.

Știa de protest de o săptămână, în inima târgului sunt sute de oameni din toată România care-i bat în geam, dar ăsta nici nu concepe să se coboare la nivelul nostru.

Nu-l cunosc, nu știu cine-o fi și ce hram poartă, dar în mod categoric e un amator, care nu are nici cea mai mică idee ce înseamnă leadershipul și comunicarea. Praf. Un dezastru cocoțat la cârma unui oraș. Sprijinit de-o ușă, îmi vine-n minte un citat celebru: ne merităm conducătorii pe care-i avem…

Ne întoarcem în piață. Este de-a dreptul incredibil: nimeni nu plecase. Cu toții erau pe baricade, cu afișele răzlețe. Abia acum mă dezmeticesc și încep să analizez ce se petrece de fapt.

Undeva lângă niște gratii albastre care formează un gard, stă un cuplu de doi nemți, veniți tocmai din Hamburg, cu două lozinci sângerii ”Stop killing dogs!”. Și eu mă gândeam că am venit de departe…

Pe asfalt sunt 60 de candele, o coroană mortuară și fotografiile tuturor celor 60 de câini uciși ilegal și imoral.

Scrutez oamenii din piață. Nu mă satur să scanez ce fel de extratereștri au venit azi aici. Sunt cel puțin 10 persoane peste 70 de ani, doar la o succintă analiză. Apoi, sunt mulți elevi. Tineretul patriei e aici. Multe doamne, domni de toate vârstele. O fetiță de vreo 7 anișori are o scrisoare-manifest de citit la microfon.

Îmi vine-n minte sintagma: educația salvează nația. Și începe din fragedă pruncie. Educația i-ar fi salvat pe cei 60 de câini. În mod categoric. Sunt 100% sigur de asta. Dar la noi, educația e pe ultimul loc.

Tricoul meu e ud, așa că îl schimb. Alex Dragos și cu Andreea Biro, doi pătimași iubitori ai câinilor de la Târgu Mureș îmi dau un tricou cu Brâncuși. Acum am sculptorul pe spate, alături de câinii lui, pe care-i iubea enorm și care l-au inspirat să creeze. Abia atunci am remarcat că erau cel puțin 30 de oameni cu Brâncuși pe spate. E o senzație stranie, parcă ar fi și geniul alături de noi la protest. Chiar, sunt curios ce părere ar fi avut de ceea ce s-a petrecut în oraș, ce crede despre autorități, dar mai ales despre poporul român, care într-o majoritate zdrobitoare, tratează câinii ca pe niște gunoaie toxice. Oare pe Brâncuși l-ar fi primit vicele?

Încerc să contabilizez câte tricouri cu Brâncuși sunt în mulțime, dar pe neașteptate, privirea mi se blochează pe un nene în vârstă, care mă face să uit de marele sculptor român care adora Târgu Jiu. Parcă-s hipnotizat. Mă îndrept spre domnul cu pricina, ca atras de un magnet.

Nu are una, ci două pancarte, de care nu se dezlipește. Are pe puțin 80 de ani, ceea ce mă contrariază și uimește. Oare câți cetățeni care i-ar putea fi strănepoți sau nepoți stau acum pe Tik Tok în loc să fie aici, ca el?

Poartă pe cap o bască interbelică. Pare a fi personaj din filmul Godfather II. În orice caz din profil seamănă cu Clint Eastwood, iar din față cu Martin Scorsese.

Are o cămașă de un albastru identic cu cerul, băgată ordonat în pantalonii la dungă.

În picioare poartă o pereche de teniși prăfuiți și uzați. Gulerul la cămașă este ridicat în sus, ca Erik Cantona când juca la Manchester. Ține neînduplecat în mână o sacoșă albă și nu pot înțelege de ce nu o lasă jos. Mi se pare grea pentru el, mai ales pe căldura de afară. Eu am abandonat punga mea de cum am ajuns în zonă.

Omul nostru stă nemișcat, încruntat, concentrat, aprig, implacabil. E cea mai frumoasă imagine pe care am văzut-o în ultima vreme. Mă apropii de el și-l întreb dacă-mi permite să facem o fotografie. Îl cuprind de umeri. Îmi vine să-l iau în brațe.

În acel moment, mai mulți puștani (maxim 18 ani) m-au remarcat și s-au lipit imediat de noi. Au ridicat mândri, la unison, afișele și lozincile: ”Nouă ne pasă”, ”stop abandon”, ”ocrotiți sufletele nimănui”, ”fii responsabil, sterilizează”.

O energie uriașă m-a invadat atunci și am avut o revelație: câinii martiri, uciși cu bestialitate, au adunat vreo 4 generații într-o fotografie. Am simțit pentru o clipă că moartea lor nu a fost în zadar.

În mijlocul nostru, admirat de toți, domnul al cărui nume nu-l știu nici până astăzi și despre care vă povestesc, își ținea inflexibil afișele pe care le-a scris cu mâna lui: PROTEST ÎMPOTRIVA SUPUNERII LA RELE TRATAMENTE, MALTRATĂRII ȘI UCIDERII CU CRUZIME A ANIMALELOR.

Atunci am simțit un val de recunoștință pentru el și pentru toți cei care se zbat. El protesta. Ei protestau. Noi protestam.

Și uite așa, chiar acolo, am deslușit pentru prima dată în viața mea definiția iubitorului de animale.

Oare câți ”iubitori de animale” puteau veni la protest și n-au venit? Oare câți ”iubitori” dau doar like, comment și cam atât? Aici se oprește iubirea față de animale? La un like? Oare câți au stat bine merci la scrollat pe tik-tok, deși puteau contribui? Cei din Târgu Jiu? Din comunele vecine? Din județe vecine? Ce înseamnă să IUBEȘTI un animal? Câți oameni de 20, 30, 50, 80 de ani puteau fi alături de nenea care seamănă cu Clint Eastwood?

Țara noastră e bucșită de comentatori, de părerologi, de deontologi, de critici și de atotștiutori. Dar mai ales de COMPLICI… Dacă un câine mușcă un om (din vina primăriilor și a noastră, pentru că abandonăm și nu sterilizăm) află toată planeta. Dacă e ucis un câine, nu află nimeni.

Foarte puțini în arenă. Cei mai mulți în tribună. Asta e drama noastră națională: suntem spectatori-comentatori, nu gladiatori.

Am plecat spre Iași cu un avion mic de pe aerodromul Barza. Tot zborul am fost întors pe dos. Emoțiile și stările unei astfel de manifestații durează multe zile după ce se încheie. Pentru cineva care trăiește de mic copil printre animale (am peste 10 câini și am sterilizat 4000) e un șoc orice act de maltratare a unui animal.

După două zile, i-am scris Patriciei: ai realizat ceva unic în țara noastră. Te rog să nu te oprești aici, pentru că ai pornit ceva foarte greu de urnit.

După ce am mai pălăvrăgit despre ce ar trebui făcut în viitor pentru câini, la final, ii spun:

– Am o curiozitate. Ai cumva idee ce avea nenea cel bătrân în sacoșă?

– Vine des în oraș, mereu cu sacoșa lui. Are în ea mâncare pentru câini și apă pentru porumbei…