Sar peste micul dejun. E ceva normal, n-am timp. Cu telefonul la ureche desfac un plic de mâcare pentru pisici, le schimb apa, apoi o zbughesc afară. A venit primăvara!

Dau muzica la maxim până tremură tăblăria. Calc pedala! Cei 400 cai putere urlă, motorul nu se dezminte. Începe o nouă zi!

N-apuc să mă înfing în șosea, că frânez brusc. După nici doi kilometri, pe stânga, la marginea drumului este un cal plin de sudori.

Reduc viteza.

Bzzzz, geamul jos la Porsche:

– Bă’ băiete, ce-ai cu calul? L-ai bătut?

– Nu. Cum să-l bat?

– Și atunci de ce e numai spume? îl întreb nervos, pe jumate ieșit cu bustul pe geam.

– Nu bat iapa, domnule, am grijă de ea.

Trag de volan și cobor încordat. Examinez animalul. Nu mă bagă-n seamă și paște absent.

– Ce-i cu rănile de acolo?

– Unde…

– Dar aici, de ce are aici pielea roasă? arăt eu cu degetul.

– Pentru că n-am bani de hamuri. După cum vezi, hamul este cusut cu sârmă. E peticit și croit din bucăți. Sârmele trec prin curea și o înțeapă la șale. N-am de unde, n-am cu ce, nu-mi permit. Un ham nou e patru milioane…

– Nu bați calul?

– Nu, Doamne ferește! Iapa este singura mea sursă de venit. Am cumpărat-o când ”era numa’ chelea și ciolanele”. S-o fi văzut cum arăta înainte… Am cinci copii, de 10, de 6, de 5, 4 ani și un băiețel de 7 luni. Nevasta nu lucrează, fără iapă, mor de foame. O iubesc ca pe copilul meu. Lucrez cu ziua, car moloz și fier vechi cu căruța.

O ating pe coloana vertebrală. E ușor agitată. O dezmierd timid și o mângâi ezitant pe burtă. Apoi, capăt curaj și o cuprind cu un braț. De fapt, aș vrea s-o îmbățișez pe tot diametrul burții, dar mi-e frică să nu mă muște sau să mă zvârle cu copita.

Din pântecul transpirat, am sentimentul că inima ei îmi transmite semnale codate prin șira spinării, direct în palma dreaptă. (sună prea poetic dacă scriu că am simțit un flux de iubire?).

Nu e chiar slabă. Am văzut cai mult mai damblagiți…

Răsuflă, șuierând în legea ei.

O alint, după cum mă pricep, și, fără să vreau, oftez. Brusc, tot zbuciumul universului meu se calmează. Mă învăluie un sentiment sublim de pace! Aș închide ochii, atât de profund mă alină conexiunea cu ființa de lângă mine, dar mi-e jenă să nu mă judece vreun vecin că ”Mandachi dormea lângă șosea pe un cal, în miezul zilei”…

Iapa întoarce gâtul lung și mă privește cu ochi umezi. Câtă demnitate au caii în privire… Câtă grație… Câtă blândețe și înțelepciune…

Paradoxal: un cal nu pare niciodată resemnat, oricât de ostenit ar fi. Chiar dacă ar crăpa sub povară, nu se smiorcăie. În ciuda faptului că nu se victimizează prin natura sa, totuși, câteodată, calul are cea mai tristă privire dintre toate animalele pământului.

– Mușcă?

– Nu. E foarte blândă.

Îmi vine să-l întreb: dar dacă te-ar mușca, ai bate-o? Cum ai reacționa dacă, într-o , bună zi, te-ar înhăța?

Mai bine tac. Uneori am chef de harță fără justificare.

Pentru o fracțiune de secundă, sunt tentat să-i cumpăr iapa: ”pot să-i fac grajd de lux”, dar îmi mușc limba la timp pentru că realizez că sunt o fantomă în viața tuturor animalelor din curtea și viața mea. Apar și dispar fără să-i aud/văd/ascult cu adevărat vreodată.

Oare abandonată într-un grajd, fie el luxos, ar fi mai fericită decât la jug?

Cât timp o mângâi pe grumaz, pe șalele roase și pe pleata rară, dau năvală în mintea mea fragmente din copilăria de la țară, la Sfântu Ilie. Am crescut printre sute de cai. Poate chiar mii. La începutul anilor 90, circulau pe șosele și pe ulițe nenumărate căruțe și faitoane. Inclusiv în oraș. La șapte case de noi, Nea Văluță avea o potcovărie și când gemea câte un cal înfierat, îl auzeai ani la rând.

Am fost martor: caii erau gâtuiți cu zăbala-n cerul gurii, plezniți până la sânge cu biciușca sau li se fisura coloana cu parul. Doar priveam și spuneam în gând ”nu-l bate”. N-am protestat niciodată… Mă temeam să nu fiu criticat de opinia majoritară în sat:  ”calul care nu-i bătut și-o ia în cap”.

Îmi amintesc că era un cretin care se fălea cu cicatricile calului său: ”ia uite acolo pe burtă ce dungi i-am lăsat. Și acolo, jos, pe pulpă, i-am tras niște biciuști, să se învețe minte cine-i șeful aici”.

Chiar și copiii de 10-14 ani care mânau căruțe, își loveau năprasnic caii din dotare. Stăteau în picioare în căruță, abia se vedeau de coada calului. Ancorați în hățuri, snopeau! Spre satisfacția și fala tatălui-educator: ”devii bărbat adevărat dacă știi să dai! Calul și femeia trebuiesc ținuți sub papuc!”.

M-am urcat în căruțe dar niciodată n-am fost capabil să-mi demonstrez masculinitatea feroce, lovind. Mă prefăceam că sunt dur, dar vânturam aerul și abia gâdilam calul pe coadă.

Nu toți căruțașii erau răi. Dar erau și unii răi. Mulți zăceau clampă în căruțe, făcându-și somnul de frumusețe, în timp ce calul îi ducea agale,  fidel și sârguincios (ca un Google maps), până pe prisma casei, de unde semi-zeii erau remorcați cu pipi pe pantaloni de către neveste.

M-am cocoțat de sute de ori pe frâna din fier a căruțelor, de unde priveam curios: de ce un animal atât de puternic era atât de docil cu un stăpânul tiran? De ce se supunea atât de ușor?

Într-o zi, bunica a dat apă unui cal cu găleata din care beam apă toată familia, motiv pentru care m-am rățoit la ea indignat: ”eu nu mai beau în viața mea apă din găleata asta”. M-a luat frumușel de-o toartă: ”băiețaș, ascultă ce-ți spun acum și să nu uiți niciodată, cât trăiești: calul este mai curat decât omul”.

Mă uit la căpăstrul jerpelit, de culoare roșie. Îmi vine să râd: ”i-a pus roșu ca să nu se deoache”.

– Totuși, de ce a transpirat în halul ăsta? îl întreb, mai mult ca să revin cu picioarele în prezent.

– N-am bani de mâncare și-i dau doar tărâță. La deal, transpiră pentru că mânâncă doar tărâțe.

Mi se pare absurdă justificarea, dar tac.

Fac un ocol și fotografiez animalul. Își întoarce capul în dreapta, se ferește, rușinată ca o divă, care nu postează imagini pe instagram decât machiată. Ce-i drept, nu iese cu nimic în evidență între caii lumii. Este ca o tanti trecută de prima tinerețe, cu o fustă ruptă, condamnată la mediocritate. Va muri în anonimat, prăvălită în genunchi, cu jugul în spate. Sau transpirată, printre tărâțe.

– Dacă-i cumpăr un ham nou, o echipezi cu el?

– Da, cum să nu?! Se găsesc în bazar.

– De unde ai calul? îl întreb fără noimă.

– De la un condamnat. Am dat 2300 lei pe ea cu tot cu căruță. Arăta ca un schelet când am luat-o. O bătea, uite aici ce semne, mai ales la picioare. La pușcărie nu-ți trebuie cal.

Fac un calcul: 2300 lei înseamnă 470 euro. Socoteala îmi amintește despre un articol de presă de acum câțiva ani: ”Cel mai scump cal din lume, pe nume Pegassus, a fost vândut contra sumei de 70 milioane de euro”.

– Cum o cheamă?

– Pe iapă?

– Da, pe iapă.

– Delia.

Dacă celebrul Pegasus ar da ochii cu mârțoaga din fața mea? Cum ar suna titlul unui articolului: ”Delia l-a părăsit pe Pegassus”?

Mintea mea o ia din nou razna, în trecut.

Odată, într-o vară fierbinte în care clocotea sângele-n tine, am mers acasă la un tovarăș de joacă. Avea un câine flocos și mititel, ca o oaie pitică și rahitică. Mă lătra mereu, fără motiv. Din cauza pletelor, abia i se vedeau ochișorii, ca două mărgele negre iar cei doi clonți cariați și tociți nu speriau pe nimeni. Tatăl amicului meu l-a pironit într-un lanț de-un metru, că ”așa se face mai rău”.

Și evident, îi tăiase coada pe un butuc, întrucât nu era suficient de negru în cerul gurii. În curte câinele se zbătea însetat în lanț și săpa în țărână, cu o viteză extraterestră. Ca un explorator de comori.

Credeam că are ascuns un os, însă el săpa disperat o groapă cu ghearele. Sleit de viață, își punea burtica pe pământul rece, ca să se adăpostească de caniculă. Să-și răcorească organele încinse. Sau inima.

Asta era prin 1990. La trei decenii distanță, zeci de mii de câini ”trăiesc” în România secolului 21 la fel.

Tot pe atunci, lângă o pompă, am văzut o pungă plină cu pui de pisică, proaspăt fătați. Se învârtea robinetul și pisoiașii fără ochi dădeau din gheruțe, înotând ca niște melci. Pe măsură ce sacul se umplea, înotau tot mai repede și mai repede, ca niște mici rechini, zbătându-de în punga transparentă de plastic, care, firește, se lega la bot.

Nu mai pătrundea în sac decât lumina. Deodată, îi vedeai cum se lăsau agale la fund, levitând leneși ca niște fulgi pufoși de zăpadă. Redeveneau melci pe fundul oceanului planetar.

Oare de ce era transparent sacul?

Un alt copil a împins un cățel într-un iaz. Bietul animal înota disperat spre pământ. Când se apropia cât de cât, călăul îl împingea tacticos cu un băț înapoi, până când biata făptură s-a dat bătută în fața vitejiei ”omului”.

Slow motion: mai întâi, intră urechile la apă, apoi mustățile, iar în cele din urmă, vârful cozii. Criminalul știe ce face? Știe! Tatăl lui i-a explicat că nu există rai sau iad pentru animale, ele n-au suflet, de aceea, nu se contabilizează niciun păcat dacă omori un necuvântător. Nu se pune…

Oare moaștele câinelui se mai odihnesc în mâlul lacului Hagigadar?

– Cum te cheamă?

– Costel.

– Câți ani ai?

– 35.

– Cât trăiești tu, să nu bați calul, Costel!

– Doamne ferește! Fără cal, n-am cu ce hrăni copiii.

– Ai telefon?

– Da, dar n-am minute.

– Te voi suna să verific dacă iapa e bine! Ai grijă!

Îl trec în memoria telefonului ”Cal Costel”, apoi sun un coleg să-i cumpere hamuri noi, paie, mâncare, cremă pentru răni, câteva meniuri pentru copii. Își înveșmântează iapa în noile centuri, apoi ne despărțim și-mi văd de treaba mea.

La birou reintru în normalitate: telefon, haos, ședințe, vânzări, marketing, bani, faimă, seminar, întrevederi, cereri de ajutor de la oameni etc. Termin programul la 23.05. În timp ce mănânc, mă uit la pozele de peste zi. Dau de iapă.

Fac zoom pe imagine. Sunt bucuros că, într-un fel, i-am redat demnitatea. Și totuși, ceva îi lipsește. Și nu pricep ce. Deși are ham nou de piele, ceva nu se leagă. Cerceii! Am lăsat iapa fără cercei.

Intru în agenda telefonului și apelez ”Cal Costel”.

– Costele, mâine vii mort-copt la Suceava! Am uitat să luăm cercei roșii.

A doua zi, când orologiul bate orele 14:00, pe porțile hotelului Mandachi, intră glorios în arenă Costel, ca un general roman, la bordul unei căruțe pline cu fier vechi, diferite tablării și rafturi metalice reeșapate.

Nu știam că are copilot. Se apropie. Lângă el este o fetiță cu ochelari, care se ține încordată de scândura bănchetei din faiton.

Scot noile podoabe dintr-o sacoșă: cercei roșii, potcoave noi și un căpăstru.

Tatăl și fiica o decorează pe Delia, care acum arată ca o divă.

Intru în vorbă cu fata lui Costel. O cheamă Denisa și are 10 ani.

M-am uitat pe furiș la ea de când am văzut-o în căruță. Sunt contrariat: alți copii merg în dreapta într-un Mercedes, Bentley sau BMW. Cum se explică discrepanța dintre destine?

Mă urc și eu în căruță. Îi spun că e mai originală decât alți copii, nu mai e la modă să mergi cu mașina.

Povestim despre animale. Zice că are un cățel cu care ar fi în stare să doarmă în pat, atât de mult îl iubește. Și pe frații ei îi iubește, mai ales pe frățiorul de șapte luni.

Anticipez că nu are prea multe jucării, așa că încerc să-i ridic mingea la fileu:

– Pentru că iubești animalele, vreau să-ți ofer un dar. Îți dorești ceva în mod special? Ce ți-ar plăcea să primești?

– Mi-aș dori să am tot ce-mi trebuie pentru școală!

Mă zăpăcește răspunsul.

– În afară de asta?

– Vreau să am un penar, caiete și carioci. Aaa… și un ghiozdan. Da, un ghiozdan mare!

Mi se pare nedrept. De ce un penar și un ghiozdan trebuie să fie visul unui copil? Încerc să smulg de la ea orice altceva: păpuși, dulciuri, poate o excursie. Așa că adaug:

– Și ce ai mai vrea?

– Creioane, stilou, bloc de desen….

– Altceva?

– O geacă… O pereche de papuci… Căciulă…

Nu pomenește de nicio jucărie și asta mă întristează peste măsură. De ce nu-mi cere jucării? Eu toată viața am vrut jucării! Atât de inaccesibile au ajuns pentru subconștientul ei?

– Denisa, uite cum facem: mâine cumpărăm tot ceea ce ai nevoie pentru școală. Mergem împreună la mall?

– Nu știu ce-i ăla…

Răspunsul mă ia cu totul prin surprindere. Nu știu ce să spun, așa că schimb subiectul:

– Ce vrei să te faci când vei fi mare?

– Doctor de animale!

Nu mai știu ce să spun. Mă bâlbâi. Sunt stângaci când vine vorba de compasiune.

– Bine. Hai să-ți arăt ceva, vrei?

O invit să ne plimbăm împreună prin hotel. Privește fascinată recepția și încăperile. Ajungem la centrul Spa. Pe peretele central al piscinei este imaginea mea favorită din întreg ansamblul hotelier.

Chiar dacă nu are legătură cu conceptul general, am insistat să montez această piesă decorativă: un mozaic mare, scump și frumos. Privim amândoi. Pe perete, un armăsar clocotește de libertate, în două copite. Este independent și fericit. Așa cum mi-aș fi dorit să fie toți caii chinuiți pe care încă-i port în memorie.

Denisa abia vorbește, este fermecată. Dacă n-a fost niciodată la Mall, cu siguranță nici într-un spa de 5 stele n-a călcat. Am prezentat încăperile hotelului meu multor oameni, însă este pentru prima dată când îmi modific pledoaria:

– Vezi calul acela?

– Da, este foarte frumos, răspunde vizibil încântată.

– Să știi că nu e cal. Este o iapă. O cheamă Delia.

Postfață:

Nu știu ce fel de om este Costel. O fi bun, o fi rău, nu cunosc. Dar în mod cert, Denisa este un copil bun. Este inteligentă și blândă. Eu pentru Costel nu pot face mare scofală. Dar pentru copiii lui, aș putea. Cum? Contribuind la EDUCAȚIA LOR! Fără educație, nimic nu se va schimba în veci și pururi, AMIN!

Putem să-i ajutăm pe acești copii împreună. Și noi cu Merțane și noi fără merțane. La fel cum putem face câte ceva pentru toate animalele flămânde, bătute, însetate, schingiute, înecate! PUTEM! Animalele au nevoie de noi.

Dacă vreți să-i ajutați familia sau calul, contactați-l direct 0758.852.548 Cred că nu se supără dacă-i vizitați, nu l-am întrebat. Copiii probabil ar fi fericiți. Locuiesc în satul Zaharești, la 15 km de Suceava.

IMPORTANT: Inclusiv în cazul de față am făcut donații și voi mai face. Nu contează cât am dat. Dar îmi este imposibil să susțin toate cazurile. Mi se solicită lunar sute de ajutoare. Este imposibil să le soluționez pe toate. Dacă doriți să donați pentru animale, donați în conturile Fundației Jeni Mandachi.

Și nu doar pentru animale. Ajutăm și copii și bolnavi și amărâți și paralizați. Fundația am ținut-o doar cu cheltuiala mea proprie pe persoană fizică. Aici sunt voluntar 100%. Toți banii strânși până astăzi, 5 martie 2021, s-au dus direct acolo unde a fost mare nevoie.

N-am consumat niciun cent pe marketing, pe reclame sau pe salarii angajați. Toți cei care lucrează, sunt voluntari. Orice donație este binevenită. Da, avem nevoie de fonduri în fundație. Conturile sunt:

RO52BTRLRONCRT0496865701 – RON

RO02BTRLEURCRT0496865701 – EUR

RO57BTRLGBPCRT0496865701 – GBP

Vă iubesc pe toți!