Oricât de frumoasă ar fi o țară, în mod inconștient, prima și ultima impresie care va prinde rădăcini fine în creierul unui vizitator este aeroportul. Vizitezi, te minunezi, te pozezi, dar la final, părăsești țara printr-un aeroport.

Prin acel LOC ciudat, în care petreci două-trei sau zece ore, unde îți dai jos cureaua, în care te descalți, în care cineva te pipăie, în care stai pe scaun, în care te piși, în care te speli, în care mănânci, în care cumperi, în care te odihnești, în care meditezi, în care te plictisești.

Singapore s-a dezvoltat în jurul unui aeroport. Acest stat era praf în anii 60-70, până când, un politician cu minte (și cu o firmitură de demnitate), a înțeles importanța pentru națiune a unui aeroport, așa că a construit unul cu cele mai bune servicii din lume. Apoi, țara a explodat spre prosperitate și belșug economic, evident, pe fondul unui management corect și a unei clase politice fără lichele. Am fost acolo. Confirm.

Să luăm un alt exemplu, aeroportul din Istanbul. Istanbulul este un hub enorm, o intersecție vitală a traficului mondial. Toate zborurile spre lumea largă se înghesuie la Istanbul. Turcia câștigă sume fabuloase de pe urma aeroportului. Și, culmea, este la 50 minute de București… Fantastic ce șansă avem. Fantastic ce tâlhari fără viziune au condus țara asta.

Când am fost în China, am oprit în Istanbul. În India, la fel, Istanbul. În America, prin Istanbul. Acum zece zile, am plecat în Uganda, prin Istanbul, evident. Escala fiind de zece ore, am decis să dăm o raită până în oraș.

Așa că, pe scurt, am plătit pe taxiuri 120 euro, pe mâncare am dat 35 euro, am mai luat o cartelă pentru internet de vreo 10 euro, dar am făcut și 100 fotografii la Moscheea Albastră, Palatul sultanilor, Sf. Sofia, prin care, am promovat Turcia pe Facebook și Insta (inconștient) fără să fim plătiți cu niciun ron pt. marketing. Apoi mi-am luat o pereche de blugi de 125 euro. Toți banii și beneficiile au rămas în economia din Turcia. Totul datorită unui aeroport.

Tot prin Istanbul am revenit în glorie dintr-o expediție umanitară în Rwanda și Uganda, alături de doi prieteni. Când am călcat cu bocancii în mizeria din aeroportul Otopeni, ne-am uitat în ochi și aproape că am rostit în cor: ”Aeroportul din Rwanda este mult mai curat și modern decât cel din București”. Rwanda fiind cea mai săracă țară din lume acum zece ani.

Îi întreb pe ai mei: ”Fraților, voi sunteți bucureșteni: mai avem vreun aeroport internațional în București în afară de Otopeni? Poate că este în construcție un alt aeroport modern? E imposibil ca JAFUL ăsta să fie principalul aeroport al țării noastre, poarta de intrare in țara mea, prima impresie despre România.”

Mi-a sărit țandăra pe loc și am hotărât să fotografiez tot ce-mi iese în cale, cu riscul să mi se confiște telefonul. Voi scana ceea ce vede un turist străin la primul contact cu țărișoara mea.

Așadar, iată REZUMATUL, cronologic, pe care îl justific prin fotografiile atașate. Totul n-a durat mai mult de 15 minute:

Deși complet epuizat după zboruri infernale, pășesc confuz din avionul Turkish Airlines: pe de-o parte afișez un zâmbet șugubăț de amant părăsit (datorită stewardesei care mi-a furat inima), pe de altă parte fac grimase de victimă că mă dor șalele.

Calc pe o pardoseală de cauciuc umflată, care în zona de etanșare cu metalul adăpostește mult jeg. Ulterior:

– arunc privirea pe un perete din care s-a dezlipit o gaură de 50 cm de tapet
– toate grilajele de pe tavan, montate câș. Intră un șobolan lejer printre găuri
– o gaură de două palme tăiată ”din greleală” când s-a montat o gură de aerisire
– o cameră de luat vederi spânzurată, cu un picior prelungit și înfășurat în bandă-izoler. Ca în garajele de la fabrici dezafectate (e clar că a fost pusă de mântuială, pt. că cineva a uitat să o prevadă în proiect)
– urcăm pe o scară rulantă slinoasă de pe care se desprinsese un autocolant. Cineva a uitat să curețe. Lasă că merge ș-așa.
– ajung la ghereta vameșilor. Cu privire la ei n-am ce obiecta, întrucât toți vameșii de pe planeta asta sunt plictisiți. Fără excepție, toți par mereu obsiți și dezgustați de ceva, sau privesc în gol a lehamite. Ceea ce-mi atrage atenția însă, este avizierul lipit pe geamul vameșului. Un tabel printat pe o foaie A4 și foaia pusă frumușel într-o folie din aceea cum foloseam la referatele din clasa a 6-a, când le copiam de pe internet și le așezam în folie pagină cu pagină, apoi le stivuiam în dosar, ca să pară că am muncit mai mult. Dacă în aeroportul din Dubai vezi așa ceva cred că-l bagă la carceră pe director.

Mergem spre banda de bagaje:

– autocolantul pe care scrie ”monitorizare video” de pe ecranul vameșului este dezlipit
– indicatorul ”preluare bagaje” e dezlipit în proporție de 20% de pe peretele oribil, placat cu gresie de 22,5 lei/mp de la Dedeman
– plăcile de faianță sunt puse strâmb în raport cu gresia, iar în partea superioară, probabil un copil a mâzgâlit cu o cariocă peretele
– două gume, negre deja, stau căpoase pe o placă de gresie
– trei coșuri de gunoi s-au deplasat de la locul lor, ceea ce a dezvăluit urme groase de jeg dedesubtul lor, după deviza ”bagă rahatul sub covor”. E limpede că nu se curăță sub coș. ”Oricum nu se vede”.
– intrăm într-o zonă cu niște gemulețe rotunde, care simulează ferestrele din avion. Pe una dintre ele sunt lipite vreo 10 abțibilduri și nu le-a mai desprins nimeni. Peretele cu pricina este scorojit și are două găuri albe
– alte două julituri mari într-un perete
– pe banda rulantă, dacă ai claustrofobie, intri în criză. Nu încape un om de doi metri. Cameramanul nostru are 2.02 m (a făcut furori printre africance) dar aici mergea ghemuit
– pardoseala albastră din cauciuc e o eroare a naturii: umflată, găurită, plină de jeg derivat din fel de fel de abțibilduri
– alte gume înegrite.
– pe balustrada scării rulante sunt lipite șapte etichete, probabil de pe bagaje.
– de pe un tavan s-a desprins un spot sau vreo bucată de metal, ceea ce a lăsat moștenire un dreptunghi de 50 x 20 cm de jeg învechit

Din nou, tavanul mă scoate din sărite. Este montat într-o cruntă bătaie de joc. Mă holbez. Incredibil câtă nesimțire. Dacă-mi punea mie la hotel un astfel de tavan, îi închideam în pod pe muncitori, până se îndrepta. Totul, dar TOTUL ESTE PUS STRÂMB. Cine a plătit pentru o astfel de lucrare? Cine a făcut recepția lucrărilor? Mergem mai departe

– după cinci pași, o gură de ventilație abia se mai ține în tavan. Poate pica în capul oricui. Am atașat poză, poate se sesizează careva din aeroport s-o peticească în stilul lor, cu ceva scotch
– alte trei umflături și două tăieturi în pardoseală
– indicatorul ”Bagaje” are două zgârieturi sub săgeată. Habar n-am cine a ajuns până acolo să scrijelească
– sub o ușă automată, o dungă elegantă de jeg, groasă de 4 cm și lungă de peste 1 m
– indicatorul ”loc pentru fumat” e lipit în mod evident, strâmb. Poate să-i trimită afară mai repede pe fumători :))
– revin de pe pardoseala albastră de cauciuc pe o splendidă pardoseală placată cu gresie. Trei plăci de un fel, două de alt fel. Ca pișatul boului. Peticeală. Mai merg zece pași, altă cârpeală.

Părere subiectivă: e urâtă cu spume gresia.

– măturile și mopurile la vedere, trântite într-un ungher lângă găleata de zoaie
– mă așez pe un scaun, conform instrucțiunilor, întrucât pe el scrie ”AȘEZAȚI”. Bucata cu ”nu vă” a rupt-o cineva și așa a rămas.
– mai merg trei pași. Jaluzelele cârpite nu le mai pomenesc, însă interesant e că pe un nou scaun scrie doar DON’T ASS! :))) Aici n-am înțeles care-i poanta. Poate vor să ne transmită că ”ne doare-n cur”
– un stâlp cu gresie are o două spărturi care se văd din cer
– zgomotul de la banda cu bagaje e asemenea unei basculante din anii 70. Huruie ca un buldozer constipat cu intermitente fâșcâituri ca în filmele de groază
– un mănunchi de cabluri și un prelungitor zac împrăștiate pe jos
– un stand din lemn din care s-a desprins o folie de lemn, este abandonat, însă ne relevă o chiuvetă lipită cu scotch.
– un scaun directorial rupt cu o gaură în burete

Le spun prietenilor mei astfel: luați-o voi înainte, pe mine sigur mă vor opri de la securitate să mă întrebe din ce motiv am fotografiat. Trimit fotografiile unui prieten, prin messenger, în caz că-mi confiscă (ilegal) telefonul. Iau bagajul și mă pregătesc să ies. Dintr-un birou, un ofițer îmi iese în cale.
– Bună ziua.
– Bună ziua, răspund agitat și pregătit de război.
– De unde veniți? mă întreabă tăios
– Din Rwanda, răspund din ce în ce mai agitat.
– Țigări în bagaj aveți?
– Nici măcar o țigaretă.
– O zi bună vă doresc!
– Să trăiți!

Răsuflu ușurat și o zbughesc afară. Taximetriștii adulmecă. Mă prefac că analizez ofertele, ceea ce le ridică pulsul și le declanșează rânjetul. Însă pe mine mă așteaptă cu mașina Hussein (un prieten din Siria, refugiat în țara noastră).

Așa că-călătoria-continuă:
– arunc un ochi spre arhitectura aeroportului: opt arcade comuniste, ca niște cozoroace de șepci din anii 90. Coșărci zburătoare.
– spre parcare vopseaua e scorojită peste tot. Cine a diluat vopseaua nu mai contează. Dar oare cine a plătit vopseaua? Că n-a plătit din banii lui, din buzunarul lui. A plătit din banii noștri.
– sar un mic șanț crăpat în beton cum intri spre liftul de la parcare și iată-mă în mașina lui Hussein

Îl întreb: ”omule, ești refugiat de câțiva ani în România, cum ți se pare țara noastră”. Răspuns: ”iubesc România. Este o țară minunată. Iubesc țara asta. E ca țara mea, îi datorez totul.”

Dau din cap, că șîeu cred în România. Îl întreb care-i mișcarea prin Siria. Cât timp îmi povestește cum săreau bombele pe lângă el și cum a ajuns în patria adoptivă, m-am gândit la aeroportul nostru…

Încă simt că îmi clocotește sângele în mine: oare dacă aveam bagajul ticsit cu  țigări, nu ar fi fost prejudiciul mai mic pentru România decât pata de rușine pe care o face țării ditamai aeroportul? Pentru că asta este: o pată colosală de rușine, nimic altceva!

Am o curiozitate: oare primul ministru prin ce zonă a aeroportului intră în țară? Unde aterizează avioanele miniștrilor? În vreo bulă? Pe planeta Marte? Parlamentarii noștri care se înfoaie la schimburi de experiențe în străinătate, nu calcă pe gumele înegrite? Nu văd năclăiala și mântuiala din aeroport? Nu văd tavanul?

Președintele pe unde patrunde în țară? Ministrul de externe este orb? Dacă pășești de pe scara avionului direct în S Klasse cu corp diplomatic, înțeleg, nu vei vedea găurile din pardoseală.

Europarlamentarii au culoare separate? Sau ei zboară cu balonul de heliu? Toți membrii ambasadelor noastre, corpul diplomatic, chiar nu sesizează nici măcar o singură imagine din cele văzute de mine? Ministrul transporturilor e ocupat să construiască autostrăzi în zece ani, pe el îl înțeleg, dar cohorta tuturor funcționarilor care vin și pleacă din țară, pe bani publici, ei sunt orbi? Sau brigada de patrioți, de tradiționaliști și de daci liberi?

Singura mea explicație: la fel de mizerie este și la ei acasă. Altă explicație nu am.

Dar oare EU, de ce m-am ”autosesizat” atât de târziu? De ce am trecut indiferent printr-un aeroport degradat, peticit, scorojit, murdărit? Am vizitat toată lumea, am revenit de sute de ori în țară prin aceleași loc. De ce am tăcut timp de ani în fața unei astfel de evidențe?

Atâta timp vezi, înțelegi, dar taci, înseamnă că ești un mizerabil! Că suntem niște mizerabili! Tăcerea înseamnă MIZERIE. Jeg. Să ne fie rușine tuturor pentru jaful de aeroport Otopeni! Pe care, de altfel, îl merităm.