”Many will start fast, few will finish strong” spune un autor american. Noi începem totul în forță dar pe câte le terminăm ”strong”? Nu cunosc nici măcar un singur proiect mare în ultimii 30 ani în România care să nu fi început în forță dar să nu se fi terminat în genunchi, cu multă victimizare și scuze la pachet.

Eu m-am săturat să înceapă ACEA ȘCOALĂ, depășită, veche, rigidă, neadaptată, nemodernizată, neprietenoasă. De aceea urâm școala. Pentru că nu suntem congruenți cu nimic din ATITUDINEA de la școală, cu raporturile de putere profesor-elev, cu mentalitatea inflexibilă.

Mare parte dintre profesori își dau seama că n-au vocație de educatori dar nu se dau bătuți. Oricum, niciun sistem nu i-ar putea contrazice.  Unii dascăli continuă să-și descătușeze frustrările și să se răzbune inconștient pe elevi pentru propriile neîmpliniri, probleme sau conflicte inconștiente cu sistemul de învățământ în care se simt ostateci sau plafonați.

Profesorii din România nu au consilieri, traineri, superviseri sau mentori reali. Cine să-i pregătească și pe mentorii mentorilor elevilor? De unde să răsară? Din pustie?

Casa corpului didactic nu are niciun trainer de succes, nu lucrează pe bază de leadership. Cum ar putea să antreneze la rândul ei pe profesori? Iar inspectoratul…

Îmi aduc aminte când aveam inspecție la școală. Parcă eram la Judecata de apoi. Nici Ceaușescu nu ar fi fost primit cu o groază mai mare decât inspectorii. Atâtea amenințări și pregătiri prealabile aveau loc pentru o inspecție, încât când avea loc ora în sine, toți elevii eram stană de piatră, crispați, speriați, cu inima-n gât și morcovu-n cur, dar mai ales fără nicio cunoștință reală în cap. Totul memorat mecanic. Ce înțelegeam noi din asta? Că dacă stăm cu mâinile la spate vom obține validare. Că în crispare și supunere constă valoarea unui elev . În felul acesta ni se inocula alarmarea și obediența în sistemul nervos și atitudini.

Abia când plecau inspectorii din clasă, ne trăgeam respirația. Atunci permiteam oxigenului să ne treacă prin plămâni. Inspectorii școlari pozau în zeități atât pentru profesori cât și pentru elevi pentru că SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT a creat contextul  și absurditatea situației.

Elevii își vedeau profesorii timorați de inspecții. Ce înțeleg ei când își văd ”mentorii” înspăimântați? Preiau modelul. Și vor aplica aceeași metodă (vor teroriza la rândul lor) sau se vor supune. Și mai văd că nu există cooperare. Cum cooperează inspectorul cu profesorul dacă vine cu barda ridicată?

Pe mine m-au traumatizat inspecțiile. Pentru că inspectorii tolerau acea atmosferă, se fac responsabili ca au participat și ei la crearea românului fricos și neasumat. Acum nu știu cum o mai fi la inspecție, dar dacă e la fel,  se mai naște o generație de traumatizați.

Eu personal nu am învățat să cooperez cu nimeni în școală pentru că nu ni s-a predat lucrul în echipă. Poate greșesc sau nu-mi amintesc, însă niciodată nu s-a vorbit despre unitate, sau despre strategie pe echipe.

Între elevi persistă competiția pe bază de note (un sistem depășit). Totul este bazat pe individualitate și competiție. Confruntarea generalizată este sugerată și de către părinți, care așa au fost educați la rândul lor și o văd ca o armură. Dar competiția decurge și din atmosfera creată de profesori. E o luptă tacită între toate cadrele didactice. O mâncătorime care este resințită de către elevi. Nu-i de mirare că în zilele noastre, într-o firmă, instituție, primărie sau prefectură toți se șicanează și de multe ori se obstrucționează pentru că vor să-și însușească nota mare de la șefu’. Apoi ne întrebăm: de ce avem servicii proaste? Pentru că nu se conlucrează ci se vânează ”note”.

Odată ajuns profesor, nu te instruiește nimeni ca să ții pasul cu evoluția reală a epocii în care trăiești. Profesorii rămân ani de zile înțepeniți în mentalitatea rigidă că ”măcar înainte se făcea carte” apoi oftează resemnați sau și mai grav, îi înțeapă pe cei din noua generație de profesori, pe care îi infectează cu veninul mentalității lor.  Nu se fac schimburi de experiență cu oameni care provin din sisteme educaționale funcționale (Suedia, SUA, Canada) dar se regretă sistemul comunist,  pentru că măcar ”înainte se făcea măcar carte”.

Elevii sunt nemotivați, enervați și plictisiți și, astfel începe un proces unde nu se discută sau analizează NIMIC ce ține de vocație, talent, pasiune sau țeluri. Ei știu că tot rahatul interior se bagă sub preș și vor învăța un singur lucru: COMPETIȚIE.

Pe elevi nu-i întreabă nimeni cu seriozitate ”ce iubește sufletul tău să facă?”. Cum poate ajunge un elev un cetățean fericit dacă el niciodată nu este încurajat să-și descopere ceea ce-l face fericit? Nu are metoda, nu are exercițiul căutării. Nimeni nu-l întreabă. Pare un subiect tabu.

Într-o țară schilodită mental cum este România un pas corect ar fie să se implementeze în primă faza trei obiecte de studiu obligatorii în școli: 1. Descoperirea vocației 2. Conștientizarea 3. Justiția. La obiectul ”Vocație” să se aloce ora dedicată integral descoperirii talentelor reale (ca singură perspectivă de schimbare a mentalității la nivel de societate) iar la obiectul ”Conștientizare” să se suplimenteze numărul de psihologi din școli și să se analizeze ce înseamnă o traumă, ce consecințe are, cum afectează un individ (și pe cale de consecință o națiune). Dar mai ales cum poate acționa un elev în mod independent, cu mintea lui, fără să funcționeze mecanizat, datorită fricilor, piedicilor și predicilor din familie și societate. La ”Justiție” să se învețe că nimeni nu-i semizeu, și că orice competiție, tupeu sau nesimțire au o limită. Limita legii.

Dar cine să le predea pe toate astea?