Astăzi am condus de la Suceava – București (E85 – „drumul morții”). Infernala șosea e un coșmar pentru șoferi, mai ales noaptea: zero autostrăzi, zeci de sate etc. cunoaștem povestea, subiectul e expirat, nu vă mai rețin.

Vreau doar să analizăm pe scurt, conotația poreclei „drumul morții” dintr-o altă perspectivă.

Ajung la Bacău. La intrare, vis-a-vis de Peco Aral, zace lat pe asfalt un câine mare. Pare mort, așa că-mi văd de drum. După 300 metri mă mustră conștiința. Întorc. Măcar să-l trag la margine de drum, să nu-l facă terci camioanele.

Ajung în dreptul lui și scot capul pe geam. Își dă duhu. Încerc să mă strecor din mașină, dar șoferii gonesc și trec vijelie pe lâgă el. Îl driblează la limită.

Oameni buni, nimeni nu observă că acolo e un animal? Chiar și o bucată de cauciuc dintr-o roată spartă ar atrage mai multă atenție (și afecțiune). Realmente, parcă ar fi invizibil…

Îl trag din mijlocul drumului. O dâră roșie se prelinge ca o ampreună a coastelor, în urma cozii lui. Are hemoragie (îmi spun), pare spart în interior. Îi curge sânge din gură. Caninii sunt strâns încleștați în limbă, de durere, probabil). Totuși, îi pâlpâie pieptul și se forțează cu ultimele puteri să tragă aer pe nările înfundate de sânge.

Îl târâi de coadă și un picior lângă bordură.

Peste 10 mașini zboară ca vântul pe lângă mine. Unul n-ar încetini (nu mai zic să oprească), deși cu toții văd că e un om și-un câine (de talie mare, impozant, vizibil) la marginea străzii.

Din experiență proprie vă garantez: nimeni (cu infime excepții) nu oprește în România atunci când vede un câine/ o pisică/ un animal în agonie, lați pe șosea. Am văzut cu ochii mei această lașitate mizerabilă de sute de ori (da, sute!).

N-am să-mi pot explica vreodată cum poți să fii apatic atunci când vezi în fața ta, la doi pași, un suflet care se zbate în chinuri…

În timp ce încerc neîndemânatic să-i fac masaj cardiac (nu știu ce utilitate o fi având „resuscitarea”) îmi fuge mintea la o întâmplare de acum 10 ani. Conduceam mașina pe strada Sofia Vicoveanca din Suceava, la sensul giratoriu, când, deodată, șoferul din fața mea, izbește frontal un câine. Poc! Animalul urla și scheuna prăpădit de durere. În astfel de cazuri se rup organele interne, de aceea durerea se scurge (și se amplifică) în tot trupul animalului. Șoferul trage pe dreapta, își verifică bara, se asigură că nimic nu e avariat, înjură nervos printre dinți și demarează mai departe, în timp ce biata făptură crăpa în chinuri, la doi pași de el.

Dar să revenim la Bacău.

Încarc câinele în portbagaj și gonesc spre singurul cabinet veterinar deschis la ora 20:00 din Bacău, Clinica My Vet. O doamnă foarte săritoare (doctor sau asistent, nu știu exact gradul) e înger de serviciu miercuri seara. Sparge în grabă o fiolă cu adrenalină (cred că s-a și tăiat la deget). Îi face injecții și-i ascultă bătăile inimii. E înverșunată să-l învie, deși mai avea un „pacient” în camera de alături. Aleargă prin cabinet după ustensile și substanțe. E hotărâtă să salveze o viață în această seară de ianuarie.

O privesc cu atâta admirație și respect… Parcă a luat pe umerii ei păcatele tuturor șoferilor care au trecut ca Vodă prin lobodă pe lângă sărmanul animal.

Am ochiul format la maidanezi. Cel din fața mea, întins pe masa de inox, e unul mândru, care ține mereu coada și coama sus, dar care are inima de zahăr. Este genul acela de câine prietenos cu copiii și loial până la moarte stăpânului.

Pentru o clipă mă gândesc dacă o fi având stăpân sau toată viața a oftat să aibă și el pe cine sluji… Ați văzut vreodată un câine care oftează? Câinii oftează foarte des…

Apoi mă înțeapă o întrebare și mai grea: și dacă are stăpân, oare o fi știind el unde a ajuns camaradul lui? Sau știe cum îi ticăie ceasul? Am șapte câini de pe stradă acasă și știu cum e când pierzi un tovarăș devotat…

– Avem vreo șansă? o întreb.

– I-am făcut o doză de adrenalină cât pentru un cal, ar trebui să miște, îmi răspunde doamna, dezarmată.

Ce-o fi căutat el în mijlocul șoselei? mă întreb năuc. De acum nouă ani, de când un ticălos mi-a călcat-o pe Cruela, devin țâfnos ca un copil: ce caută în drum un câine? Câinele e profund simților, adulmecă oamenii răi. Oare cum de nu simte miros de moarte (și nesimțirea cruntă) pe șosele?

Dulăul muribund oftează. Doamna îl ține de lăbuță și îi ascultă bătăile inimii. Ultimul oftat – ultima zvâcnire a inimii.

S-a dus… A pierdut lupta. Lupta cu oamenii. De ce n-a oprit nimeni să-l ajute? Dacă acela care l-a întins pe asfalt ar fi frânat sau ar fi oprit ulterior?

Dacă făptuitorul ar citi acest text, oare ar avea o infinitezimală remușcare?

Am achitat costurile pentru a fi preluat leșul câinelui, apoi i-am mulțumit doamnei pentru devotament și implicare. O văd cât suferă pentru că n-a putut face mai mult.

Ce diferență între oameni, ce diferență între inimi… Ce diferență de educație… Oare cum desenează Dumnezeu sufletele oamenilor de sunt atât de diferiți?

O întreb cum se numește apoi îmi iau rămas bun. Monica.

Trec de Adjud. Pe dreapta, un alt ”preș” pe asfalt. Mult mai mititel. Opresc. E înghețat, cu capul țeapăn, gura căscată și mort demult. O fi sfârișit pe loc? Uneori mi-aș dori ca toți să se stingă instantaneu, ca să nu se mai zbată ore în șir, terorizați inutil.

Merg mai departe.

Ajung la Movilița.

Pe mijlocul benzii din dreapta, văd un câine cum n-am văzut niciodată: parcă ar fi o statuie de marmură, împușcată în ficat.

E cel mai ciudat câine rănit pe care l-am văzut vreodată: se uită neclintit înspre un punct fix. E total imobil, stă în poziția culcat, dar ține capul sus. Am sentimentul ciudat că făptura din fața mea se roagă pentru păcatele noastre. Parcă ar fi un înțelept tibetan în actul meditației, care, mai are puțin și atinge clipa de grație a iluminării. Zici că e Sfinxul…

Trei mașini și un camion zboară la un metru de el. Este atât de vizibil: stă culcat, perpendicular pe linia albă de demarcație. Corpul lui și dunga formează litera „T”.

Deschid portbagajul preventiv, pun avariile. Nimeni nu încetinește. Și asta mă scoate din sărite!

Câinele pare din ceară. O fi atât de „indiferent” pt. că-i lovit la cap? Nu schițează niciun gest, e cu gândurile lui. Parcă ar fi o căprioară înlemnită în fața unui tigru.

Jumătate de burtă e jupuită. O bucată de blană smulsă din corp e lângă el. Probabil resimte o durere cumplită, dar el privește într-un punct fix. Nu-mi explic cum a fost acroșat de s-a dezlipit blana de pe corp. N-am văzut în viața mea atâta carne vie pe un câine viu. Microbuze și camioane galopează pe lângă el în voia cea bună. Îl apuc cu o geacă (să nu muște pe fondul șocului) și îl așez în portbagaj. E atât de blând…

În 35 minute, la miezul nopții, ajungem la București. Trei doamne (sau domnișoare) de la clinica MobileVet îl examinează, dar mă avertizează că e nevoie de chirurg, fiind un caz prea grav ca să-l interneze. „Până dimineață moare dacă nu e operat. Rana e prea extinsă și profundă”. Așa că ne face lipeala la un alt cabinet deschis la 12 noaptea, Pet Stuff.

La Pet Stuff e „de gardă” un doctor tânăr, cu barbă sură, ca Mihai Viteazu. Sare în ajutor și preia victima. Decide să-l interneze și îmi spune că următoarele ore sunt critice. Cu câtă pasiune salvează vieți unii oameni…. Români de pe altă planetă.

Cum e posibil ca unii să salveze cu patimă (vezi doctori, asistente, voluntari, oameni de rând etc) iar alții să măcelărească și să treacă mai departe, indolenți? De ce unii lovesc cu ciomagul caii, iar alții dorm cu pisicile în pat? De ce unii dau apă unui câine flămând și hăituit, în timp ce alții îi rup coastele cu șpițul? De ce unii (puțini) adoptă, iar alții aruncă puii în saci legați la gât?

Da, știu că în România există probleme mult mai grave decât cea a câinilor. Știu că sunt copii bolnavi, copii orfani, bătrâni flămânzi etc. Dar cine mă poate convinge că acela care nu oprește (sau măcar încetinește) atunci când vede cu ochii lui că se zbate în spume un câine pe asfalt, s-ar implica trup și suflet pentru cauza unui bătrân? Acela care se preface că nu observă suferința unui animal, de ce ar sări să ajute un copil abandonat? De ce aș crede că un vorbete ar face fapte eroice în alte contexte, când el stă pe margine și critică?

Îmi vine un minte un citat a lui Goethe: „LA ÎNCEPUT A FOST FAPTA”.

Da. La început nu a fost cuvântul, ci fapta!

Două zile mai târziu, mă sună de la clinică:

– Ați lăsat un câine accidentat alaltăieri. Ați scris pe foaia de internare că se numește SuperHuțki. Să știți că l-am cusut și operat. Acum e bine.

– Trimit o mașină după el. Se mută la Suceava.

Și totuși, ce fel de oameni suntem?